CASTANUL COMESTIBIL

Castanea sativa

 

Dicţionarul botanic explică sec : castanul - arbore care atinge până    la   25-30    m   înălţime   şi   diametre   foarte   mari;   tulpina dreaptă, cilindrică, ramificaţie bogată, dând   o    coroană    deasă, întinsă lateral; scoarţa: cenuşie-verzuie   cu  pete   albicioase; frunzele-dinţate   pe margine; fructul este de culoare brun închis.

Iată un arbore - spun însă încântaţi locuitorii Tismanei - de la care se foloseşte totul în afară de rădăcină. Fructele sunt excelente ca aliment, frunzele  constituie materie  primă pentru  un ceai medicinal, iar din tulpină se  pot face  scânduri de  bună calitate, folosite nu numai la mobilă, ci chiar în execuţia pretenţioasă a putinilor şi butoaielor.

            Originea mediteraneană a castanului ne face să ne întrebăm: cum a fost  posibilă acomodarea  pe meleagurile  Tismanei a  acestui arbore atât de util?  Climatul submediteranean, mai  ales al platformei Gornoviţa, răspunde în bună  măsură întrebării.  Castanul,  moşmonul,  genţiana,  untul  pământului, liliacul, nucul cresc în  mod natural aici fără intervenţia omului.

Dar despre castanul comestibil de aici s-a scris destul încât să facă el însuşi obiectul unei monografii. V.A. Ionescu în 1929 consideră prezenţa castanului brun la  o continuitate din terţiar până în zilele noastre. Alţi istorici pretind că ar fi dovezi că el a fost plantat aici de coloniştii romani în epoca de colonizare a Daciei.

Însă buletinul de călătorie al patriarhului Macarie de Antiohia, care vizitează  mănăstirea Tismana în zilele lui Matei Basarab, spune clar: "Sfântul Nicodim  sădi pe  dealurile din jur vii şi păduri de castani care se văd până astăzi". Insoţitorul  patriarhului, arhidiaconul Paul  de Alep, mai aminteşte de Nicodim,  ctitorul mănăstirii  Tismana, precizând  că după construirea primei bisericuţe  " şi  butoiul (este  vorba de un butoi uriaş, de 36000 ocale n.n.) l-a  construit el însuşi, acest sfânt, cu propria mână, din lemnul ce se numeşte Tisă"

În buletinul Societăţii regale române de geografie, profesorul Ion Conea ţine să ne mai dea amănunte. Iată ce scrie el in 1931:

"Amarnic om al lui Dumnezeu , sfântul Nicodim: cu propria mână a ajutat la  zidirea mănăstirii; cu  propria lui  mână a construit butoiul cel urias; cu mâna  lui, apoi, a plantat  viile şi castanii din jurul mănăstirii; şi iarăşi cu mâna  lui proprie  a scris  aceea frumoasă  evanghelie care se păstrează pănă astăzi"

Iată, aşadar  explicaţia faptului  că în  pădurile de  castani de  pe dealurile  Eroni şi  Pocruia există  şi exemplare  de dimensiuni foarte mari, plantate  probabil în  vremea lui  Nicodim (secolul  al XIV-lea)  sau imediat după  aceea. Trei  exemplare din acestea se află în dealul Nereaz, la intrarea în  satul Gornoviţa.  Ele sunt  declarate "Monument al naturii" şi măsoară pe circumferinţă  8,12 m, 6,28 m şi 5,77 m. Alte câteva exemplare, la fel de mari se  află în  pădurea de  castani Eroni, iar unul a cărui circumferinţă depăşea 10  m s-a  prăbuşit, putred,  în 1985,  după o  existenţă de  circa 600  ani.

Pădurea  de castani  Eroni, cea mai compactă şi densă, se întinde astăzi pe o suprafaţă  de circa  40 ha  şi dă o productie de 30-65 tone castane pe an. In schimb,  pădurea de  castani din  dealul Pocruia, a  cărei suprafaţă  este  de circa  35 ha, este  mai dispersată asigurănd o productie mai slabă :16-30 tone castane anual. Această pădure urmează a fi retrocedată vechilor proprietari. Din acest motiv, din păcate, pădurarii au făcut tăieri masive în ultimii doi ani.

În jurul acestor păduri, aparţinând momentan Ocolului silvic Tismana, există  şi numeroase  mici plantaţii  particulare, bine  îngrijite şi a căror producţie  este recuperată  integral, astfel că  acestea deşi cu suprafaţă mai mică, dau circa 60 tone castane pe an.

Fructele  de castan  conţin substanţe  proteice, amidon şi ulei gras, constituind  un bun  aliment cu  gust foarte  plăcut. Ele se  consumă  coapte, fierte sau sub formă de piure în diverse combinaţii cu produse de cofetărie.

Specie adusă  de Nicodim  de pe  muntele  Athos  din  Grecia, castanul comestibil,  datorită multiplelor  lui întrebuinţări, se găseşte răspăndit şi în alte zone ale ţării.

 

                                              Prof. Nicu N. Tomoniu – Completare a unui articol apărut în „Almanahul Gorjeanul”, 1992

COMPLETARE

 

            Ce dimensiuni să fi avut butoiul uriaş, 36.000 de ocale, al lui Nicodim? Ce-ar fi să facem un calcul aproximativ, cât se poate de simplu?

            Se ştie că în Ţara Românească, o oca pentru lichide avea 1,288 litri. Rezultă 46.368 litri, care să-i aproximăm la un volum de 46 metri cubi. Să presupunem că butoiul ar fi avut o înălţime, pe care o considerăm plauzibilă, de doi metri. Adică o rază a fundului de un metru şi în consecinţă, o suprafaţă de 3,14 metri pătraţi.

            Să aproximăm la un cilindru butoiul şi să împărţim acum volumul la aria bazei. Rezultă o lungime a butoiului  de aproape 15 metri !

            Cam lung, nu încape în pivniţă. Şi apoi, pe ce uşă îl băgăm înăuntru? Ia să presupunem că-l construim chiar în pivniţă! Până la tavan avem, să zicem vreo trei metri, hai să-l construim până-n tavan. Calculăm suprafaţa bazei cu formula 3,14*R*R, şi ne dă vreo şapte metri pătraţi. Calculând ca mai înainte, butoiul se scurtează „la numai” şase metri şi jumătate. Bine, dar cam asta-i pivniţa, noi pe unde intrăm să mai bem?

            Lăsând gluma la o parte, să căutăm sâmburele de adevăr al legendei. Este destul de probabil că se aproximase anul la 360 de zile iar de la mănăstire se transportau, spre punctele de lucru, cam 100 ocale de vin zilnic. N-ar fi mult pentru vreo 300 de lucrători zilieri, să zicem. Cum domeniile mănăstirii se întinseseră până dincolo de Dunăre, în Serbia, pare chiar puţin dacă aprovizionarea se făcea numai de la Mănăstirea Tismana.

            Este destul de evident că, la originea acestei legende, stă în faptul că mănăstirea dispunea de rezerve, uriaşe pentru acele vremuri, nu numai de vin dar şi de hrană.

            Iar în concluzie, putem afirma cu certitudine, că spre sfârşitul vieţii lui Nicodim, în vremea lui Mircea  cel Bătrân, Tismana reprezenta, probabil, cel mai puternic centru economic al evului mediu din Ţara Românească.